În Inspirație

Jurnal de anxietate: ce trece prin mintea unui designer înainte să se apuce de treabă

munca-designer

Nu am niciun chef să fac design. Simt o anxietate când vine vorba să fac design. Amân cât de mult pot. Aseară în parc, Alina îmi spunea că designul şi scrisul sunt activităţi în care bag energie, nu din care iau energie. Şi că atunci când făceam filmuleţe eram mult mai energizat. M-am gândit şi eu la asta.

Şi aşa e.

Regia mă încarcă. Să fiu pe set, să produc, să fiu cu oamenii. Déja-vu. Cu camera cu pereţi de sticlă într-un bloc undeva pe bulevard.

Pe de altă parte, mă ia iarăşi cu nasoale când încep să fac bani. Depresie. Anxietate.

Când făceam design la portofoliu ca să fac bani, mergea ceva mai ok treaba. Poate din cauză că nu aveam nicio presiune. Nu trebuia să satisfac pe nimeni.

 

Şi acum pe cine trebuie să satisfac? De unde vine anxietatea asta uriaşă vis-a-vis de proiecte?

Păi sunt pe bani! Şi dacă sunt pe bani, ce? Păi nu ai voie să greşeşti.

Dacă oamenii te plătesc, trebuie să fii profesionistul impecabil, să faci totul fără pată, să îţi iasă din prima. Procesul creativ să fie robotizat, sistematizat, planificat, streamlined, controlat.

Control. În procesul creativ. Unde ai văzut asta Ciupri :))))?

Aceste aşteptări nerealiste creează probabil presiunea.

pencilling08

 

Aşa şi dacă greşesc ce?

Păi sunt cel mai mare ratat.

Şi clientul poate să mă dea afară.

Ok.

9f399a0e73f406dcb1e763d51b9ac675--face-stickers-car-window-stickers

Hai să mergem şi mai departe cu raţionamentul ăsta.

Şi ce se întâmplă dacă clientul mă dă afară?

Păi chiar dacă îmi iau altul, mă dă şi ăla afară. Pentru că toţi clienţii vor asta. Perfecţiune. Şi singura cale ca să fac bani în lumea asta este să fiu perfect.

Perfect conform standardelor din capul meu. Care nu sunt de fapt corelate cu standardele şi aşteptările clienţilor şi cu standardele obiective din profesie.

Dar se pare că eu am impresia că „ştiu” exact cum merg lucrurile.

De când, mă rog, sunt atât de knowleadgeable?

 

rscribble_dots_shop_thumb

 

Hai să vedem din ce am lucrat până acum cu clienţi.

Cam peste 200 de proiecte de design cu totul, în 14 ani.

S-a întamplat ca un client să mă dea afară pentru că am greşit? Nu.

S-a întâmplat să mă concedieze dacă nu mi-am făcut treaba, dacă am ratat deadline-uri, dacă am pus pe altcineva mai slab să facă design în locul meu.

Sau au fost clienţi care nu s-au regăsit în stilul meu. Nu le-a plăcut. Şi nu au ales să lucreze cu mine. Au lucrat cu alţii.

Dar asta e ok. Nu poţi să mulţumeşti pe toată lumea.

Am înţeles.

watcolour-Scribbles-brush

 

Avem deci un record de 200 şi ceva de proiecte la 0.

De fapt, niciun client până acum nu m-a concediat din cauză că nu am făcut un design nu ştiu cum sau din cauză că nu am fost perfect.

Au fost într-adevăr unii mai duri. De obicei, ăia care erau mai… cu idei fixe. Şi cu care nu merită să lucrez.

490388066

 

Aaaaa.

Şi a mai fost cineva care m-a concediat dintr-un proiect. Dar de fapt făceam teste. Şi el lucra deja cu unii care erau mult mai buni ca mine pe UI pentru că făceau doar chestia asta şi chiar erau la un alt nivel.

Bravo lor.

Eu sunt cu altă socoteală, cu design part-time, cu tipologia mea de clienţi.

Până la urmă care este treaba mea în procesul de design? Ce am eu de făcut? Să ating perfecţiunea?
Nu, de fapt task-ul meu este să fac un lucru cât de bine pot eu, în timpul alocat. Şi apoi să îl dau la client. Atât.

Nu pot controla rezultatul.

Nu pot controla reacţia clientului.

Nu pot controla ce îi place şi ce nu.

Pot să îl intreb şi să lucrez apoi în zona respectivă. Dar până la urmă, nici eu nu pot şti ce design iese prin mine. Nu ştiu ce o să iasă. Pentru că nu am cum să controlez procesul creativ. Ce iese, aia iese.

Dacă stau acum să mă gândesc, de foarte multe ori am impresia că nu o să îmi iasă lucrurile sau că nu sunt în starea necesară, sau X, sau Y, sau…

Dar de fiecare dată când am stat pe un proiect creativ, până la final am ajuns la un rezultat satisfăcător. Şi de multe ori, mai mult decât satisfăcător.

Ăsta e jobul meu. Să fac treabă cât de bine pot eu. Ce înseamnă asta?

Păi:

arrow-with-scribble

○ Să fac un brief bun cu clientul
○ Să îl întreb ce anume tip de design îi place
○ Să fiu concentrat când lucrez
○ Să încerc cât mai multe opţiuni, până ajung la cea mai bună
○ Să pun tot contentul care vine în final pe layout acolo
○ Să mă joc, să testez, să fac chestii neobişnuite
○ Să mă mişc, să încerc chestii noi, să mă las la pământ, să schiţez, să mă uit la lucruri dintr-o  perspectivă diferită
○ Să have fun în proces – de obicei atunci ies lucruri mişto
○ Să merg înainte întotdeauna, încă o mişcare, încă o mişcare, chiar dacă nu văd unde anume mă duce procesul
○ Să trust the process
 put in the work
Să îmi ţin atenţia pe design şi pe ce am de făcut, în loc să o las să fugă
○ Să mă feresc de contentul de pe YouTube şi de conversaţiile de pe Facebook când am treabă
○ Să nu mai dau atât de multă importanţă procesului, scenariilor despre reacţia clientului şi despre tot ce ar putea să meargă prost
○ Să îmi aduc aminte că întotdeauna lucrurile ies la lumină dacă mă ţin de proces
○ Să mă bucur de proces în sine

 

Trust the process, have fun, misbehave. And laugh more.

Hai la treabă.

paint-brush-stroke

P.S.: Adu-ţi aminte, că înainte să faci design, te ia anxietatea de multe ori. Şi ajungi într-o zonă de panică. Şi mintea ta începe să fabuleze despre cât de naşpa o să fie când te apuci efectiv de lucru. Aşa că nu te apuci de lucru, procrastinezi, iar anxietatea creşte şi creşte şi creşte, până te doare capul şi devine de nesuportat.

Dar de fiecare dată când acţionezi, de fapt e mult mai bine.

Te simţi mult mai bine.

Procesul în sine e fain.

Gândurile despre proces sunt nasoale.

Şi cu cât stai mai mult în ele cu atât devin şi mai nasoale.

Aşa că singurul lucru pe care îl ai de făcut este să acţionezi.

Pentru că este bine. Este bine. Te simţi mai bine.

Începe acum. Dă-i drumul la treabă. Jump in. Have fun.

12733971_10153998012686095_3614557278306368192_n

P.P.S.: Am scris aceste gânduri în jurnalul meu. Tocmai de asta au ieșit autentice, directe, fără cenzură.

Apoi un gând mi-a răsărit în cap: ce ar fi să le public? Poate și alți creativi se vor regăsi în ele și se vor simți mai bine cu propriile lor anxietăți și nesiguranțe.

Sau poate e doar o prostie. În fine. I-am scris Alexandrei de la Ctrl-D și eram aproape sigur că mă refuză. Mă bucur că nu a făcut-o și că mă pot face de râs public.

Până la urmă, dacă nu învăț să râd de mine când e cazul, nu văd cum aș putea să rămân întreg la cap pe termen lung. Seriozitatea și creativitatea nu prea se înțeleg.

Sper doar ca Neil să aibă dreptate:
The moment that you feel, just possibly, you are walking down the street naked, exposing too much of your heart and your mind, and what exists on the inside, showing too much of yourself… That is the moment, you might be starting to get it right.
Neil Gaiman