În Interviuri

[Interviu] Claudiu Teohari (TEO): Despre stand-up comedy şi edutainment

Claudiu Teohari

În 8 aprilie, Teo va modera conferinţa Educaţie în Ctrl. Între timp, am stat puţin de vorbă cu el despre cei 12 ani de stand-up comedy pe care îi are la activ, despre ce crede acesta că funcţioneaza în crearea de conţinut video online şi despre importanţa gândirii critice în educaţie. Un interviu polemico-educativ.

Ai început să faci stand-up comedy în 2004. Sunt 12 ani de atunci. Ce ai învățat/ dobândit în toți acești ani?

Am învățat să mă relaxez și am învățat să tac. În momentul în care faci stand-up tendința este ca atunci când ești nesigur, să vorbești mai repede și mai tare. Un performer proiectează siguranță în momentul în care vorbește mai lent și nu neapărat la un volum mai ridicat.

E ciudată chestia asta, știi… Vrei să umpli un gol pe care îl simți, cu rapiditate și cu volum și de fapt obții impresia opusă. Este foarte important ca după niște ani de zile să setezi un ritm. E un lucru destul de cunoscut că îți ia 10 ani să înveți să vorbești pe scenă și încă 10 să înveți să taci. E foarte greu să taci pe scenă. Dacă reușești să taci și să fii în control, asta le arată la oameni că știi ce faci.

Ce anume din anii de școală te-a ajutat în ceea ce faci acum?

M-a ajutat foarte mult debate-ul… Făcut de prin clasa a 11-a până când am terminat facultatea. M-a ajutat foarte mult de-a lungul anilor, și cred că mă ajută şi acum. În primul rând, pentru că m-a obișnuit cu vorbitul în public. Când m-am apucat de stand-up, pentru mine vorbitul în public nu a fost neapărat un pas de făcut. Fusesem la zeci de concursuri prin țară și în afară și nu aveam o problemă cu a vorbi în fața unor oameni. Tot debate-ul m-a ajutat în modul în care construiesc o bucată de stand-up. Multe din ele sunt construite ca niște cazuri de debate.

Cum vezi evoluția ta ca performer de stand-up comedy și ca mod de abordare a subiectelor despre care vorbești în show-urile tale?

Am evoluat destul de puțin. Și asta nu este o insultă pentru mine cel de acum ci un compliment pentru mine, cel de atunci. Adică nu pot să spun că la început făceam o treabă total diferită față de ce fac acum. Ce am observat este că nu mă mai agit atât de tare.

Legat de abordarea subiectelor, am învățat să fac materialul mai personal. Să vorbesc mai mult despre ce se întâmplă în mine decât să îmi îndrept atenția numai în afară. Asta e un lucru care se întâmplă cu majoritatea oamenilor care fac stand-up. E foarte greu să fii personal la început, pentru că nu știi ce faci. Să observi niște lucruri din tine, să reușești să faci o glumă pe seama lor și în același timp să fie și interesante pentru public – este destul de greu când ești la început. Asta vine numai cu experiența.

De ce crezi că merge acest gen de divertisment, stand-up comedy, în general și cu precădere în România?

Am să îți răspund tot cu o întrebare. De ce nu ar merge? Stand-up-ul în general nu are de ce să nu meargă. E un spectacol live, care poate fi făcut și într-un pub și într-o sală de teatru, fără limitări tehnice, un spectacol la care te simți bine… De ce să îți refuzi așa ceva? Comedia a fost, în general, lucrul care a mers în cele mai grave crize economice. Comedia este principalul lucru care supraviețuiește, pentru că nu ai de ce să nu vrei să te simți bine.

Acum, dacă mă întrebi de ce merge un anumit stil de comedie și altul nu, atunci este o altă discuție. Stand-up comedy nu are de ce să nu meargă. A durat un pic până când s-au obișnuit oamenii cu ea, dar în sine, ca formă de divertisment, nu are de ce să nu meargă.

Ne poți spune atunci de ce merge un anume stil de stand-up comedy și altul nu?

Pentru că la bază, toți oamenii sunt la fel, însă în momentul în care aplici filtrul cultural peste ei, încep să fie diferiți. Adică e clar că diferite populații au diverse repere și râd la lucruri diferite. E absolut normal. Românii sunt un popor latin. Ei râd mai greu la umorul sec. Pentru un popor latin, umorul trebuie să fie mai plin de viață. Umorul sec, mai abstract, merge la niște populații anglo-saxone, de aia i se și spune umor britanic. Cum a fost Monty Python, de exemplu. Monty Python nu ar fi putut niciodată să meargă în România.

Din păcate, oamenii nu înțeleg că există stiluri și stiluri de stand-up comedy. La muzică pricep chestia asta. Deocamdată, dacă oamenii văd un show de stand-up cu un performer, au impresia că respectivul este reprezentativ pentru tot acest gen de comedie. Sunt expuși la un stil anume și zic – a, asta înseamnă că așa fac toți.

La muzică nu le trece prin cap să facă la fel. Nu o să te sune niciodată o prietenă să te întrebe – “Vrei să ieșim să vedem niște muzică?” și tu să zici “Da, mi-ar plăcea să vedem niște muzică.” Normal că întrebi cine cântă și, în funcție de asta, decizi dacă vrei sau nu să ieși. Nu o să mergi niciodată la un concert de muzică ca să afli după concert ce se cantă.

Pe când la stand-up au impresia în continuare că “A, mă duc la un show de stand-up, înseamnă că o să râd” și după ce începe show-ul, realizează că nu le place. Pai da, că nu toți performerii sunt la fel.

Stand-up comedy este o formă de divertisment. Poate fi și o formă de educație?

Cred că e minunat, dacă se poate, dar nu e o cerință obligatorie. Dacă vii la un show și auzi niște lucruri dintr-o perspectivă proaspată sau lucruri pe care nu le știai despre delfini sau despre societatea românească, e minunat. Dar repet, nu asta trebuie să facă stand-up-ul.

Să mergi la un show de stand-up că să afli ceva este ca și cum ai merge la un seminar la facultate ca să te distrezi. Nu este o parte necesară din stand-up, dar este o parte care poate fi acolo.

Adică sunt show-uri minunate de stand-up despre scamele din buric și gândurile din capul omului. Poți alege să vorbești despre niște lucruri care sunt relevante social, dar este un pic mai greu. În momentul în care te apuci să tratezi probleme despre care oamenii au păreri puternice, riști să antagonizezi oamenii care au părerea opusă față de tine și atunci este greu să păstrezi atmosfera de spectacol și să nu devină o predică tristă ceea ce faci acolo.

Atunci am putea vorbi de educația gândirii critice prin show-urile de stand-up comedy?

Știi care e problema cu gândirea critică – dacă nu o ai nu o recunoști. Se spune că oamenii proști sunt foarte siguri pe ei. În momentul în care ai un om care este ferm convins că lucrurile stau într-un anume fel, legat de orice problemă, dacă aude un alt punct de vedere, oricât de bine argumentat e, îl va respinge pentru că, neavând gândire critică, nu o recunoaște, nu o acceptă și nu o consumă.

Trecem la capitolul Sector 7 – Nimic Nou. Cine sunt fanii voștri?

Ce știm despre ei – de fapt ce credem, că nu am făcut focus grupuri, studii de piața și sondaje de opinie – e că nu îi pasionează și nici interesează politica, deloc. Au fost multe momente în care am fi putut face niște bucățele politice și am renunțat la idee. O altă chestie pe care am aflat-o despre ei este că sunt mult mai tineri decât credeam. Noi, în general, când scriem ceva, punem problema ca pentru oameni de 18 ani și peste. Să zic, o medie de 25 de ani… Și totuși avem foarte mulți copii care se uită la noi. Și nu o zic condescendent. Copii, efectiv. 10-11 ani. Mă opresc pe stradă, îmi cer autografe și vor să facă poze cu mine.

Pe ce criterii creați conținut video pentru comunitatea voastră? Vă adaptați “cerinţelor publicului”?

Încercăm să keep them guessing. Intrăm în dialog cu ei, dar preferăm să luăm noi inițiativă legat de ideile de conținut și nu să preluăm recomandări de la ei. Cred că are mai multă valoare în momentul în care cineva prinde de la tine o chestie pe care nu o știa decât dacă îi dai ceva ce știe deja.

Sunt mulți care mai degrabă merg pe a doua variantă, cu sugestiile publicului – este modul facil de a face divertisment, mai ales la TV. A apărut un clip cu Cristi, Cristi, hai toți să facem Cristi, Cristi. Ăsta este un mod reactiv de a interacționa cu o știre, un clip, orice.

Pe noi ne satisface extraordinar de mult când pornim un trend, nu când reacționăm la el. Am avut de-a lungul timpului câteva chestii pe care le-am făcut și au devenit parte din pop-culture, cum a fost Glorie Mielului, Da’ ce am făcut șefu’. Am creat o comunitate care are niște repere, repere pe care noi le-am dat, nu le-am luat de la public.

În contextul conferinţei Educaţie în Ctrl din 8 aprilie, ne poţi spune, din experienţa de până acum – este mai ușor să educi prin conținut video online sau să oferi divertisment?

În momentul de față, în online, să educi fără să integrezi o componentă de divertisment, cred că nu se poate. În momentul în care tu vrei să educi oferind un mesaj sec, la obiect, fără nicio componentă de entertainment, nu cred că ai vreo șansă să se propage mesajul ăla. Până la urmă, online-ul e o democrație destul de exactă, în sensul că tu pui acolo o chestie și oamenii aleg dacă o dau sau nu mai departe.

Un exemplu bun este John Oliver cu Last Week Tonight. Omul face cea mai puternică formă de educaţie, în sensul că ia un subiect și îl feliază și analizează din toate părțile și afli extraordinar de multe lucruri. Pe mine mă pasionează să mă uit la segmentele astea care durează şi 20 de minute, deși nu au legatură cu viața mea deloc.

Să fiu captivat de un clip de 19-20 de minute, deși subiectul nu mă privește în niciun fel, de nicio culoare, să aflu lucruri interesante și să mă facă să și râd, asta înseamnă adevăratul edutainment.

Ce ai recomanda unor tineri – liceeni, studenți, absolvenți – care vor să se apuce de conținut video online?

Este același lucru pe care îl zic de mult timp celor care vor să se apuce de stand-up: fă-o. Făcând, înveți din greșeli, crești și îți dai seama ce ți se întâmplă. Ai un telefon și conexiune la internet? Filmează, pune pe net, vezi dacă le place prietenilor, vezi dacă o dau mai departe, filmează mai bine data viitoare și tot așa.

Atât de accesibilă a devenit acum producerea de conținut online că nu are rost să nu te apuci direct să o faci. Dacă ar trebui să te gândești bine dacă să investesti 2000 de euro pe o cameră și 4000 de euro pe niște lumini și după aia să mergi să vinzi producția, atunci da, ar fi recomandat să stai mai mult să te gândești dacă să te apuci de treaba asta. Dar altfel, în 10 minute te filmezi cu telefonul și urci filmarea pe YouTube. Fă-o.

Ce altceva ai mai fi vrut să înveți în școală?

Aș fi vrut să am ore de debate în programă. De vreo câțiva ani s-ar putea să se fi introdus opționale de debate, dar când eram eu la școală, nu aveam așa ceva. Debate-ul e un mod în care înveți gândire critică aplicând-o. Adică nu stai să citești, să vezi ce înseamnă argumentare, contra-argumentare, greșeli logice și altele, ci efectiv joci un sport care este bazat pe toate astea.

Și cred că este cel mai important lucru care lipsește din sistemul de învățământ românesc – gândirea analitică și critica. Se absorb și se redau informații fără ca ele să se așeze într-o matrice de conexiuni și cauzalități.

Toți am învățat istorie, însă puțini știu, după ce au învățat istorie, cum a început, de exemplu, Primul Război Mondial. Știm că a fost împuşcat ăla în Serbia, și după aia toată lumea a luat-o razna. Dar nimeni nu îți explică ce însemnau alianțele care existau și în momentul în care unele alianțe s-au activat, de ce ceilalți s-au răzgândit și au schimbat coalițiile. Să afli, dacă nemții erau puși pe scandal sau pur și simplu credeau că o să treacă repede. Francezii ce părere aveau? Voiau să înceapă un război sau au fost târâți pentru că semnaseră acum 30 de ani nu știu ce act. Să ridici istoria din 2D în 3D. Să îi oferi o dimensiune umană.

Ce înseamnă pentru tine educație continuă?

Nu toți oamenii o să se educe în mod continuu, pentru că sunt unii oameni care nu au curiozitate. Educație continuă cu forța nu se poate. Și la profesori e chestia asta. Sunt unii profesori care predau manualul și sunt alții care continuă să afle lucruri din domeniul în care sunt specializați și atunci pasiunea asta pot să o transmită mai departe elevilor. Pe de altă parte, dacă ești curios, în anul 2016, nu prea ai cum să nu te educi continuu. Pentru că ai la dispoziție un torent de informații, din care poți selecta ceea ce te interesează.

Este un podcast – Radio Lab – care mi se pare senzațional. Scot foarte rar episoade, pentru că fac research enorm de mult și le produc foarte bine, iar pentru mine este o sărbătoare când scot câte un episod în care vorbesc despre tot felul de lucruri – de la cum au bombardat japonezii teritoriul Americii în Al Doilea Război Mondial, la ritualul de împerechere al unui gândacel. De ce, pentru că sunt curios să aflu și despre gândăcei și despre bombe japoneze. De ce nu?

***

Discuţia cu Teo o vom continua în cadrul conferinţei Educaţie în Ctrl. Vlogging de la divertisment la educaţie, din 8 aprilie, la Centrul Regional de Afaceri, Timişoara. Mai multe detalii despre speakerii invitaţi şi subiectele pregătite pentru dezbatere, găsiţi pe site-ul conferinţei: www.educatieinctrl.ro