În Editorial

Ce se întâmplă când te atașezi emoțional de proiectele de design

client versus designer

Uită-te la tine, dragul meu layout: atât de subtil și totuși atât de inovator prin excelenta alegere de culoare și prin ilustrația dinamică! Cum ar putea clienții să nu te placă?! Plăcerea s-ar putea să nu fie un cuvânt destul de puternic pentru a descrie emoția intensă pe care ar trebui să o trezești odată ce vei fi pus pe display. Mi-aș dori să mă pricep mai bine la vorbe sau să am un dicționar la îndemână pentru a te descrie așa cum meriți.

Dar, din păcate, clientul nu a părut să împărtășească vreodată acestă dragoste și am luat-o ca o ofensă personală de fiecare dată când s-a întâmplat.

Să prinzi drag de ceva și apoi să îți fie smuls din mâini obiectul adorației poate fi șocant când se întâmpla prima dată, dar când se întâmplă aproape în fiecare zi, timp de mai bine de un an, poate fi traumatizant. Am dat tot ce-am putut mai bun, proiect după proiect. Cum se poate să nu fie înnebuniți după designul meu? Cum se poate să nu îmi iubească arta? Cum se poate să nu le placă de mine?

A durat prea mult până să îmi dau seama cât de greșite erau ideile mele. Precum un armăsar încăpățânat, mă îndârjeam să nu cedez și, exact ca un armăsar încăpățânat, nu îmi dădeam seama că voi fi dat la o parte, dacă nu eram dispus să îmi revizuiesc atitudinea.

A trebuit să-mi reevaluez toate convingerile legate de design. Și asta cât de repede posibil.

Într-o dimineață, mi-am dat seama că singurul contact pe care îl aveam cu clienții mei eram eu. Ceea ce de la distanță părea o relație conflictuală, de aproape se dovedi a fi exasperantă și extrem de neproductivă pentru toate părțile implicate. Am început să mă gândesc ce aș putea să fac, să îmbunătățesc acest proces. Am descoperit că persoana ce ocupase postul înaintea mea se descurcase foarte bine cu definirea chestiunilor administrative și că ceea ce ținea cu adevărat pe loc proiectele era atașarea mea exagerată de propriile dorințe. A trebuit să-mi reevaluez toate convingerile legate de design. Și asta cât de repede posibil.

Anii în care am luptat pentru deciziile proprii mi-au fost de folos în facultate, dar în același timp m-au făcut defensiv, iar limita dintre cursul de pictură și introducerea în designul grafic a devenit mult prea vagă. În sfârșit, vedeam lucrurile clar pentru prima dată.

Designul nu este artă, deci nu îl trata ca atare.

Nu încerc să intru într-o dezbatere vizavi de ce „este” și ce „nu este” artă, ci mai degrabă să văd arta prin prisma unei distincții fundamentale: arta, pentru mine, este un efort egoist. Prin creația ta, încerci să exprimi ceva despre tine, iar interpretarea este deschisă privitorului pe diferite nivele. În design, ar trebui să fii altruist, până la urmă. Într-adevăr, pui o parte din tine în lucrare, dar nu îți este destinată ție, ci clientului (îl mai ții minte?!)

Odată ce am început să gândesc din această nouă perspectivă, toate proiectele mele s-au îmbunătățit instantaneu, atât din punctul de vedere al soluției finale, cât și din cel al relațiilor de colaborare necesare pentru a finaliza munca. Gata cu nopțile petrecute blestemând criticile clientului la adresa prezentării mele. Gata cu emoțiile conflictuale. Nu mai citeam fiecare rând al e-mail-ului ca pe un atac la persoana mea. În schimb, am tratat fiecare cuvânt ca ceea ce era, de fapt, un dialog între o persoană cu care lucram și o versiune a acesteia mai cunoscătoare din punct de vedere vizual, așezată de partea cealaltă a mesei.

S-a dovedit faptul că, de multe ori, clienții își cunoșteau afacerea mult mai bine decât mine (ce șoc!) și își puteau rezolva problemele doar cu puțin ajutor din partea mea, dacă acționam ca o placă rezonatoare și nu mai vorbeam atât de mult. Subit, slujba asta a devenit destul de satisfăcătoare! Singurul meu regret este că nu m-am apucat mai devreme!

Sursă imagine