În Editorial

Mediocritatea în design: Nu e rău, dar nici grozav

Nu e rău, dar nici grozav

Participând ca jurat la un concurs de design grafic, am fost șocat de numărul de lucrări înscrise care păreau să sufere de o boală ciudată pe care eu aș numi-o sindromul „Nu e rău, dar nici grozav”. Am observat că, pe măsură ce designul devine un limbaj frecvent utilizat, media este invadată de lucrări care abia se pot numi decente.

Pentru un jurat într-un concurs, separarea grâului de neghină este mereu o provocare, dar făcând balanța între numărul de lucrări decente și extraordinare, aceasta pare să încline tot mai mult spre mediocritate.

Acum câțiva ani, când eram Art Director, dacă eram destul de satisfăcut, dar nu absolut încântat de o lucrare, îi spuneam designerului sau ilustratorului că „merge”. Drept răspuns, fie erau ușurați că lucrarea a primit aprobare și nu spuneau nimic, fie erau confuzi și întrebau „Ce înseamnă merge?”.

Preferam să nu zică nimic. Dacă insistau să primească un răspuns, de obicei găseam motive pentru care nu ar fi „mers”. Pentru că „merge” însemna că e abia acceptabil: nu era rău, nu era grozav, nici măcar nu era atât de bun, ci era destul de profesionist redat, în condițiile unui termen limită strâns sau mai degrabă era o scuză pentru incapacitatea mea să ofer o sugestie cum ar putea fi făcută mai bine lucrarea și eram dispus să las de la mine. Mea culpa!

„Merge” însemna că lucrarea era „în regulă”, era chiar „drăguță”, dar nu era „fantastică”.

Cu toate astea, „merge” nu era menit să fie o critică subtilă. Era pur și simplu resemnare. Când designerul sau ilustratorul îmi cerea explicații, era de obicei o cerere de critică constructivă. Uneori mă conformam, alteori eram consternat.

„Merge” însemna că lucrarea era „în regulă”, era chiar „drăguță”, dar nu era „fantastică”. Știu că poate fi greu de înțeles, până la urmă este și o doză de subiectivism în evaluare. Așa că „merge” era opțiunea mea de rezervă. Însemna că nu sunt pe deplin mulțumit pentru că era, sincer să fiu, o lucrare mediocră. Cu toate astea, trebuie, din păcate, să recunosc că mediocritatea poate fi o soluție acceptabilă în unele circumstanțe.

Așadar, fără a da nume, voi ilustra sindromul „Nu e rău, dar nici grozav” printr-un exemplu edificator.

Designul mediocru e ca o persoană care își poate mișca picioarele, dar nu poate dansa.

La concursul mai sus menționat, nu un concurs AIGA, luați aminte, au fost înscrise vreo 10 proiecte realizate de același designer grafic, proiecte care au fost „peste medie”, după cum ar spune umoristul Garrison Keillor. Dar, după cum sugerează sintagma, nu erau nimic mai mult de atât. Lucrările conțineau toate elementele fundamentale de design: arătau ca și când ar fi fost lucrări de design, cu alegeri inspirate de typography și o paletă plăcută de culori, dar îți dădea senzația că sunt un calapod sau șablon. Cu alte cuvinte, designerul dovedea că are anumite abilități potrivite designului, dar lipsea ceva, să zicem nuanța sau spiritul, ca și cum designul ar fi fost generat pe autopilot. Era ca o persoană care își poate mișca picioarele, dar nu poate dansa.

Categoric, e mult mai ușor să critici o lucrare proastă, de vreme ce ceva prost făcut e aproape cuatificabil. Dacă ai noțiuni solide de typography, e evident că fontul A și fontul B nu arată bine împreună (ca și cum ai purta dungi și carouri) sau că s-a făcut exces de efect de umbră în Photoshop și alte „îmbunătățiri digitale”. O lucrare proastă e exact așa cum îi zice numele, proastă. „Merge” este mediocră, dar cu aspect profesionist. Prea multe lucrări de design arată profesionist, dar nu au substanță, iar asta a devenit normalitate.

Profesionalismul înseamnă, de fapt, absența creativității.

Designerul Tibor Kalman a declarat odată că profesionalismul înseamnă, de fapt, absența creativității. El a susținut că respectarea regulilor nu este secretul designului extraordinar. Așa că a inversat polii: de acum înainte, „Răul e bun”, a spus el. Bineînțeles, încălcarea regulilor este grozavă, chiar și numai pentru a-i ține pe designeri (și pe clienți) alerți. Dar ca și stil, să îl numim „neo-rule-busting”, poate fi la fel de rău, nu în sensul bun de data aceasta.

Dar să revenim la lucrările de care vorbeam. Nu erau rele nici în sens negativ, nici pozitiv. Nu demonstrau în mod evident prost gust, lipsă de simț estetic sau alte trăsături nepotrivite. Pur și simplu, toate aceste cărți de vizită, logouri și alte materiale tipărite erau desprinse din același șablon neinspirat. Fiecare dintre ele conținea fonturi „clasice”, acceptabile, Garamond, Bodoni, o idee de Futura, iar spațierea era corectă. Unele dintre aceste materiale chiar erau tipărite prin tehnica Faux Letterpress  cu plăci polimerice. Dar ceva era greșit și ciudat. Lipsea acea perspicacitate intuitivă, sufletul, lăsând în urmă doar scheletul, care, în sine, nu era rău, deci „mergea”.

Mediocritatea intră în tendințe, deghizată ca și „calitate” sau chiar „demnă de concurs”.

Problema însă cu aceste argumente este că „merge” este acceptat ca „asta este ceea ce vreau”. De câte ori nu ați auzit, voi, designerii, afirmația asta de la un client? „Asta este ceea ce vreau” se referă de multe ori la „Nu e rău, dar nici grozav”, care înseamnă „acceptabil”. Și, astfel, mediocritatea intră în tendințe, deghizată ca și „calitate” sau chiar „demnă de concurs”. Și ne păcălește chiar și pe aceia dintre noi care ar trebui să știm mai bine decât atât.

Deși majoritatea lucrărilor trimise de designerul care a stârnit scrierea acestui articol au fost respinse, una a fost totuși acceptată. Argumentul juraților a fost că, de vreme ce designerul a trimis atâtea lucrări la limită, poate ar fi corect să fie acceptată măcar una pentru încurajare. Unii dintre ei chiar au exclamat, arătând spre antetul și plicul gofrat, „Asta merge!”.