În Interviuri

Interviu cu Ariel Constantinof

Ariel Constantinof

Este o adevărată provocare să îl surprindem pe Ariel Constantinof într-un scurt paragraf, dar vom încerca. Transformă pasiunile în afaceri, duce lupte „sănătoase” cu sistemul și se bucură de fiecare ocazie în care poate realiza ceva util pentru lumea din jur. A demarat proiecte educative, culturale, motivaționale sau de ecologie și se declară F-E-R-I-C-I-T.

Să vedem cum a realizat toate aceste lucruri la cei 22 de ani ai săi, într-un interviu acordat în exclusivitate revistei Ctrl-D.

Ctrl-D: Bună, Ariel! Ești un om plin de idei constructive, asta e evident pentru toți. Poveșteste-ne pe scurt cum ai crescut câteva dintre ideile tale până au ajuns adevărate pasiuni și pe urmă afaceri proprii.

Ariel: Vorbim de parcă am cincisprezece afaceri. Tribul este singura afacere la care mă străduiesc să lucrez deja de doi ani de zile. Mă străduiesc pentru că, lucrând la ea, zilnic, învăț câte ceva nou.

Tribul este un sistem de curierat rapid pe bicicletă care are o poveste ciudată. Aceasta a început atunci când bunicul meu mi-a adus o bicicletă când eram prin liceu, și m-a rugat s-o testez. El, pe vremuri, era cel mai mare iubitor de biciclete. Acum însă nu mai poate pedala din cauza vârstei, dar poate să meșterească la biciclete ore întregi. Așa că am testat bicicleta atunci și mi-a lăsat-o mie. Am început să merg cu ea la școală. Zilnic. Am început să cunosc problemele pe care le are biciclistul bucureștean și, peste noapte, Ariel era „organizatorul” acelui marș mare pe biciclete – BikeWalk.ro.

De acolo au mai trecut vreo 2 ani până când mi-am propus să fac curierat. Și dintre cunoștințele făcute la BikeWalk mi-am luat curieri, clienți, sfătuitori… de toate. :)

Ctrl-D: Care a fost lanțul de evenimente fericite, respectiv de provocări, care a dus în final la ceea ce faci azi diferit de alți tineri de 22 de ani?

Ariel:  Înainte de clasa a IX-a, în vacanța de vară, mi-am deschis un blog. Habar n-aveam cu ce se mănâncă. Pe vremea aia toată lumea stătea pe Yahoo! Messenger și erai „mare șmecher” dacă puneai la status melodia care se auzea în Winamp-ul tău. Încet-încet am început să pun pe blogul meu texte sau poze pe care le făceam cu o cameră pe care mi-o cumpărasem de ziua mea. Nu știam să scriu bine. Eram un copil care nu suporta orele de Limba Română. Ca să iau Capacitatea la română cu 8.30, am făcut multe meditații.

Dar parcă-i altfel să scrii pe blog – așa că am intrat într-un flow incredibil. Publicam 4-5-6 articole pe zi, majoritatea foarte proaste. Apoi a început școala, iar sursa de inspirație erau colegii și profesorii. A durat câteva luni ca cineva din direcțiune să-mi vadă postările despre liceu, colegii care dorm la ore sau profesorii care dau note din burtă, ori le cad uși în cap prin școală (deoarece colegii le scot din balamale) etc.

Devenisem din nou, aproape „peste noapte”, super-popular în liceu. Eram “jurnalistul” liceului fără să-mi dau seama. Așa că m-au „zburat” din liceu. Și în secunda doi am fost în toată presa posibilă: Radio, TV, ziare. Atunci s-a întâmplat ceva… în mine. Cu mine. Mi-am dat seama că nu-s doar un băiețel, ci că pot să fac o groază de chestii. Și dacă involuntar am putut să supăr o școală, să îi fac să mă dea afară, să scrie presa despre mine și să primesc mesaje de încurajare de peste ocean, era clar că pot să fac și lucruri super-frumoase, de data asta voit. De acolo lucrurile au curs: avocați, întoarcerea la liceu ca să termin anul (adică nu au reușit să mă dea afară), ajuns la Protecția Copilului, mutat la un liceu de stat super-comunist, scris pe blog despre noul liceu, făcut un proiect numit amdoar18ani.ro pentru liceenii care n-aveau tupeu să-și facă singuri un blog în care să scrie etc. Cred deja de ani de zile că exmatricularea aceea a fost cheia succesului.

Ctrl-D: Mulți oameni sunt uimiți de faptul că nu ai mers la facultate. Există însă destui alți oameni care au ales calea asta și nu au avut de suferit în carieră, dimpotrivă, au fost autodidacți, creativi și au lansat afaceri proprii de succes. Cum funcționează modelul autodidact în cazul tău?

Ariel: Poate dacă găseam facultatea potrivită mă duceam… dar n-am găsit-o. Cât despre faptul că-s autodidact – asta-i o prostie! Cu toții suntem autodidacți dacă ne place subiectul. De când am terminat liceul, am mai fost la tot felul de cursuri care m-au interesat. Am învățat singur fix ce m-a interesat. Cumva, aproape fără să-mi propun asta. E normal. Și așa trebuie să fie.

Ctrl-D: Care sunt principalele domenii de interes pentru tine, despre care te documentezi în permanență? Ce citești și de unde?

Ariel: Mă pasionează de ceva timp dezvoltarea personală. Dar după un punct am reușit cu greu să mai citesc cu interes articole sau cărți. Informația bună e tot mai greu de găsit acum. De când cu Tribul am început să-mi bag nasul și-n cărți despre antreprenoriat, antreprenori, afaceri. Și, desigur, bicicleta o să fie veșnic un subiect de interes. Chiar acum sunt la Viena la cea mai mare conferință despre biciclete de până acum (peste 1200 de participanți) și sunt șocat de câte chestii „bicycle-related” se întâmplă puțin mai la vest de noi.

Vă previn: urmează să pedalăm mult prin București, fie că vrem sau nu, în următorii ani.

Ctrl-D: Cartea „Atitudinea este totul” pare să-ți fi deschis perspective noi. Zi-ne pe scurt cu ce te-a îmbogățit lectura aceasta și ce înseamnă atitudinea, dezvoltarea personală și Motivonti. Motivează-ne puțin. :)

Ariel: „Atitudinea este totul” de Jeff Keller a fost o carte pe care mi-a dat-o mama. Știu, deja sună lacrimogen. A fost prima carte de dezvoltare personală pe care am deschis-o. Era super basic și vorbea despre faptul că e foarte important modul în care noi ne comportăm. Inițial eram sceptic. Dar tocmai scepticismul m-a făcut să citesc mai departe.

După această carte am vrut să aflu mai multe despre conceptul de dezvoltare personală. Am vrut să aflu ce pot să mai fac cu „mine”. Era ca o magie. Dacă mă comport „așa”, o să iasă lucrurile „așa”. Chestie pe care nu mi-o puteam închipui până atunci.

Așa că, pentru a rămâne în domeniu, pentru a citi cât mai multe și a face informația bună să ajungă la mine, am hotărât să fac un blog: Motivonti.ro. Ideea era să adun în el informațiile și experiențele ce le trăiam în materie de dezvoltare personală. Și fix asta s-a întâmplat. Blogul mi-a adus în viață oameni mișto, informații noi, cărți bune, filme bune and what not.

Și acum Motivonti a devenit un spațiu în care mai mulți oameni interesați de subiect scriu despre diverse domenii ale dezvoltării personale. E o sursă tot mai mare. Și nimic nu te face să te simți la fel de bine ca atunci când primești e-mailuri de mulțumire: „Mă bucur că am găsit site-ul! Citesc deja de o săptămână articole din urmă și-mi place de mor!” (și multe altele).

Ctrl-D: Tribul, proiectul tău de curierat pe bicicletă, crește pe zi ce trece. Spune-ne puțin despre proiect, cum a decurs procesul de dezvoltare și care ar fi următorul pas? Se extinde Tribul și la nivel național?

Ariel: A făcut pași mici și foarte nesiguri în doi ani… și, periodic, și-a făcut apariția un pas „mai mare”, dar, probabil, la fel de nesigur ca pașii mici. :) Tribul a crescut „de la sine”. Eu doar am avut gura cu mine. Eu am povestit despre ce facem în Trib pe internet. Am povestit pe unde am apucat. Și Tribul a crescut… din povești și prin povestitori. Următorul pas este să creștem echipa și să ne extindem într-un alt oraș atunci când în București vom funcționa ca un ceas elvețian. Până la nivelul național mai este oleacă. :)

Ctrl-D: Spuneai cândva că platforma amdoar18ani.ro e cea mai mare realizare online personală. Ce ți-ai propus să obții și ce ai realizat cu acest proiect?

Ariel: Am spus asta vreodată? Am uitat deja. Probabil că atunci când am zis asta nu exista încă motivonti.ro.

Amdoar18ani.ro, repet, s-a născut atunci când eram în liceu și vedeam cum diverși colegi nu aveau curaj să facă ceva împotriva nedreptăților din partea liceului. Așa că, platforma le dădea glas. Ani buni a dat multora glas și cred că pe mulți i-a învățat „cum să scrie pe blog” – căci îmi petreceam destul de mult timp explicându-le celor care voiau să publice câte ceva că ar trebui să-și adapteze/corecteze textele. Acum proiectul a ajuns pe mâini bune. Și e încă în viață și încă dă glas. Și asta-i minunat.

Ctrl-D: Pe lângă inspirație și inițiativă, ai nevoie și de susținere financiară atunci când vrei să dai viață unei afaceri proprii. Ce variante există pentru cei care ar vrea să-și dezvolte ideile, dar nu au resursele necesare? Tu cum ai reușit să demarezi proiectele tale?

Ariel: Proiectele mele, toate, au pornit cu 0 lei. Inclusiv Tribul. Pentru că niciodată n-am fost „acel Ariel” cu bani la saltea. În fond, când să fi avut timp să strâng bani?

Costurile pentru site-uri sunt mici. Plătești un domeniu și un hosting. Nu-i mare brânză. Iar pentru Tribul a fost simplu pentru că am plecat de la premiza că fiecare are o bicicletă și o geantă mare acasă. Cred că orice proiect poate începe în ziua de azi cu 0 lei. Chiar dacă, fizic, pentru a porni, ai nevoie de bani. Chiar și un restaurant începe azi cu o pagină de Facebook și o poveste. Cu niște fani care, fizic, încă n-au vizitat restaurantul, dar le place ideea și povestea din spatele acestuia. Banii, azi, se adună. Nu-i ai de la bun început. Cel puțin eu nu i-am avut niciodată.

Ctrl-D: Pasiunea ta pentru scris a depășit granițele blogului și ai scris prima ta carte. Ce ar trebui să știe cititorii despre Această carte se vinde ca pâinea caldă înainte să o cumpere?

Ariel: Că are multe typo-uri deși au corectat-o 3 prieteni diferiți. Că am scris-o pe perioada unui an, deși are doar 100 și oleacă de pagini. Că-i o combinație faină între „poveste”, „afacere” și „dezvoltare personală”. Că eu, după ce am scris-o, n-am putut s-o citesc cap-coadă. Că e mișto și e gratuită pe iBooks sau pe motivonti.ro (free ebook download).

Ctrl-D: De unde îți iei doza zilnică de optimism și cum îți păstrezi atitudinea asta pozitivă? Să fie de vină citatul lui Buddha – „All that we are is a result of what we have thought.” – pe care ți l-ai și tatuat?

ArielHow do you know that? Ok. Facebook mă trolează. Știți prea multe despre mine. Deși cred că știu multe despre atitudine, nu-s tocmai cel mai optimist om de pe planetă. Și asta pentru că poate nu am o „rutină de optimism” zilnică. Mă culc târziu, mă trezesc relativ devreme (respectiv obosit) și de acolo începe un slalom imens printre momente de super-fericire, stres, nervi, haos și, pe scurt, viață.

Tatuajul nu-i de vină, deși-l văd zilnic. Și cu toate că promovez „atitudinea pozitivă”, mi-am dat seama că există momente în viață când parcă-ți dorești să se întâmple ceva palpitant. Și atunci, fix atunci, în ziua aceea, se întâmplă ceva ce te rupe de „rutină”. Ceva care să te enerveze. Ceva care să te transforme. Dacă aș fi mereu zen, ar fi puțin plictisitor. Nu e imposibil să fiu mereu zen, dar… nu cred că-i ceea ce-mi doresc. Dar, apropos de doza zilnică, mereu am zile bune dacă citesc un pic de dimineață. Mereu. E un soi de magie.

Ctrl-D: Un gând bun de încheiere? :)

Ariel: Ieri am cunoscut o tipă care a născut acum 3-4 săptămâni și de o săptămână vinde gem pe Facebook. M-a contactat pentru că vrea să facem livrări cu Tribul. Aveam dreptate: lumea începe să muncească pentru pasiuni. Ar trebui să începem acum, căci mai târziu ar putea fi puțin cam târziu.

Merci fain-fain-fain de interviu. You stalkers!

PS: Nu știți nimic de celălalt tatuaj, așa este?

******************************************
Fotografie realizată de Cătălin Georgescu.